Terapia Narativă este un tip de psihoterapie dezvoltată în anii 1980 de Michael White și David Epston, care se concentrează pe ideea că oamenii își construiesc identitatea și înțelegerea vieții prin poveștile pe care și le spun despre ei însuși.
Principiile de bază ale Terapiei Narative includ:
Externalizarea problemei – Problema este separată de persoană. În loc să spunem „Sunt depresiv”, se spune „Depresia mă afectează”, ajutând clientul să vadă că el nu este problema, ci că problema este ceva exterior care îl influențează.
Una din cele mai întîlnite afirmații făcute de terapeuții narativi este:
Clientul nu este problema, problema ESTE problema!
Identificarea poveștilor dominante – Terapeuții ajută clienții să recunoască narațiunile negative sau limitatoare care le guvernează viața și să exploreze cum aceste povești s-au format.
Descoperirea poveștilor preferate – Se caută și se dezvoltă narațiunile alternative, mai pozitive și mai pline de putere despre identitate și capacități.
Re-scrierea identității – Clientul este încurajat să își rescrie povestea de viață, integrând experiențele pozitive și resursele personale care au fost neglijate.
Contextul social și cultural – Se recunoaște că poveștile personale sunt influențate de contextul social, cultural și politic mai larg.
Această abordare este folosită pentru diverse probleme precum depresia, anxietatea, traumele, problemele de cuplu și familie.
Terapia Narativă pune accent pe respectul pentru client ca expert în propria sa experiență și pe colaborarea între terapeut și client în procesul de schimbare.