Terapia Sistemică este o abordare terapeutică (stil de psihoterapie) care se concentrează pe relațiile și interacțiunile dintre membrii unui sistem (de obicei familia), mai degrabă decât pe problemele individuale izolate.
Această perspectivă consideră că problemele psihologice sau comportamentale nu pot fi pe deplin înțelese fără a lua în considerare contextul relațional în care apar.
Principii de bază
Principiile de bază ale terapiei sistemice includ:
Gândirea sistemică: Problemele sunt văzute ca rezultat al interacțiunilor disfuncționale din cadrul sistemului, nu ca fiind localizate într-o singură persoană.
De exemplu, depresia unui adolescent poate fi înțeleasă în contextul dinamicii familiale, nu doar ca o problemă individuală.
Circularitatea: Comportamentele și problemele sunt văzute ca parte a unor cicluri de interacțiune, unde fiecare persoană influențează și este influențată de ceilalți. Nu se caută un „vinovat”, ci se încearcă înțelegerea modelelor repetitive.
Homeostaza sistemului: Familiile tind să mențină un echilibru, chiar dacă acesta include comportamente problematice. Schimbarea unei părți a sistemului va afecta întregul sistem.
Terapia sistemică este folosită frecvent în terapia familială și de cuplu, dar principiile ei pot fi aplicate și în alte contexte terapeutice. Terapeutul lucrează cu întregul sistem pentru a identifica și modifica modelele de interacțiune care contribuie la menținerea problemelor.
Această abordare s-a dezvoltat începând cu anii 1950 și include mai multe școli, precum terapia familială structurală, strategică și narativă.
Principalele școli din Terapia Sistemică
În cadrul Terapiei Sistemice există mai multe abordări dintre care amintim:
- Terapia Structurală de Familie (Salvador Minuchin) – se concentrează pe structura și organizarea familiei
- Terapia Strategică (Jay Haley, Cloe Madanes) – pune accent pe schimbarea comportamentelor prin intervenții strategice
- Școala din Milano (Mara Selvini Palazzoli) – utilizează intervenții paradoxale și prescripții
- Terapia Multigenerațională (Murray Bowen) – explorează transmiterea problemelor prin generații
- Terapia Experiențială (Virginia Satir, Carl Whitaker) – pune accent pe experiența emoțională
Contribuții marcante
Terapia Sistemică nu a fost fondată de o singură persoană, ci s-a dezvoltat prin contribuțiile mai multor pionieri în anii 1950-1960.
Principalii fondatori și contributori includ:
Gregory Bateson este considerat unul dintre cei mai importanți precursori. El a aplicat teoria sistemelor și cibernetica în înțelegerea comunicării umane și a dezvoltat concepte fundamentale precum „dubla legătură” (double bind) în comunicare.
Murray Bowen a dezvoltat teoria sistemelor familiale Bowen, introducând concepte precum diferențierea de sine și triangularea emoțională.
Salvador Minuchin a creat Terapia Familială Structurală, concentrându-se pe granițele și ierarhiile din cadrul familiei.
Jay Haley a dezvoltat terapia strategică, emphasizând intervențiile active și directe pentru schimbarea modelelor familiale.
Virginia Satir a contribuit cu abordarea experiențială în terapia familială, concentrându-se pe comunicare și creșterea personală.
Nathan Ackerman este adesea numit „bunicul terapiei familiale” pentru munca sa timpurie în tratarea întregii familii împreună.
Grupul de la Mental Research Institute (MRI) din Palo Alto, care includea pe Paul Watzlawick, John Weakland și Richard Fisch, a dezvoltat teoria comunicării și terapia strategică scurtă.