Legea autoreglării din psihologie se referă la capacitatea individului de a-și gestiona și controla propriile emoții, gânduri și comportamente pentru a atinge obiective personale sau pentru a se adapta la cerințele mediului. Aceasta implică procese cognitive și comportamentale, cum ar fi monitorizarea propriului progres, ajustarea strategiilor de abordare și menținerea motivației.
Autoreglarea este esențială în multe domenii, cum ar fi învățarea, unde un individ trebuie să-și gestioneze timpul, efortul și atenția pentru a învăța eficient. De asemenea, joacă un rol important în gestionarea stresului și în menținerea sănătății mentale.
Cine a enunțat-o prima dată?
Legea autoreglării nu este atribuită unei singure persoane sau unui enunț specific. Conceptul de autoreglare a fost dezvoltat și rafinat de-a lungul timpului prin contribuțiile mai multor psihologi și teoreticieni.
Printre cei care au avut contribuții semnificative la dezvoltarea teoriei autoreglării se numără:
- Albert Bandura – Cunoscut pentru teoria învățării sociale și conceptul de autoeficacitate. Bandura a subliniat importanța autoreglării în modul în care oamenii își controlează comportamentul prin autoobservare, autoreacție și autoevaluare.
- Roy Baumeister – A adus contribuții importante în domeniul autocontrolului și al voinței, arătând cum capacitatea de a se autoregla este esențială pentru funcționarea socială și succesul personal.
- Barry Zimmerman – A contribuit la dezvoltarea teoriei autoreglării în contextul învățării academice, subliniind cum elevii își pot gestiona procesele de învățare prin planificare, monitorizare și reflecție.
Deci, legea autoreglării nu este opera unui singur individ, ci rezultatul unei evoluții înțelese și studiate pe parcursul mai multor decenii de cercetare în psihologie.
Ce este autoreglarea globală sistemică?
Autoreglarea globală sistemică este un concept utilizat în științe sociale și naturale, incluzând psihologia, pentru a descrie modul în care un sistem complex — fie el biologic, social, ecologic sau economic — își reglează funcționarea pentru a menține stabilitatea și echilibrul, în fața schimbărilor interne și externe.
În contextul psihologic, acest concept poate fi aplicat la nivel individual sau grupal și se referă la capacitatea unui individ sau a unei comunități de a se adapta și autoregla la multiple niveluri (emoțional, cognitiv, comportamental) pentru a face față provocărilor din mediu. Este „globală” pentru că nu se referă doar la autoreglarea unor aspecte izolate, ci la întregul sistem de procese și interacțiuni care contribuie la homeostazia și bunăstarea sistemului.
Exemple de autoreglare globală sistemică:
- La nivel individual: Corpul uman își menține homeostazia prin autoreglarea temperaturii, echilibrului pH-ului, și altor funcții vitale. Pe plan psihologic, indivizii își pot autoregla emoțiile, gândurile și comportamentele pentru a face față stresului sau schimbărilor din mediul lor.
- La nivel social sau organizațional: Organizațiile sau comunitățile pot implementa mecanisme de autoreglare pentru a răspunde la schimbări economice, politice sau sociale, asigurându-se că sistemul rămâne funcțional și stabil.
- În ecologie: Ecosistemele naturale prezintă autoreglare globală sistemică prin mecanisme de feedback care mențin echilibrul dintre diferitele specii și resurse, asigurând supraviețuirea pe termen lung.
Astfel, autoreglarea globală sistemică este un concept amplu, interdisciplinar, care reflectă capacitatea unui sistem complex de a-și menține funcționarea eficientă și echilibrată în fața provocărilor și schimbărilor.