Depersonalizarea este o stare mentală în care o persoană se simte detașată sau separată de propriul sine, corp sau gânduri, ca și cum s-ar privi pe sine din exterior sau ar experimenta viața ca un observator.
Această stare poate fi temporară sau cronică și adesea este descrisă ca o senzație de irealitate, de vis, sau de dezumanizare. Persoana afectată poate simți că propriile acțiuni, gânduri sau emoții nu îi aparțin cu adevărat sau că nu are control asupra lor.
Cuprins
Simptome frecvente
Simptomele frecvente ale depersonalizării includ:
- Senzația de a fi un observator al propriei persoane sau de a fi „în afara corpului”.
- Perceperea emoțiilor și a senzațiilor ca fiind îndepărtate sau amorțite.
- Senzația că lumea din jur este ireală sau vagă.
- Senzația că gândurile sau amintirile nu par proprii.
Depersonalizarea poate apărea ca un simptom în cadrul unor tulburări de anxietate, depresie, stres post-traumatic (PTSD) sau în cadrul tulburării de depersonalizare-derealizare, o condiție psihiatrică specifică.
Această stare este adesea declanșată de stres intens, traumă, lipsa de somn, consum de substanțe sau alte factori care pot perturba echilibrul psihologic al individului. Deși poate fi înfricoșătoare, depersonalizarea este adesea inofensivă din punct de vedere fizic, dar dacă devine persistentă sau severă, poate afecta semnificativ calitatea vieții și poate necesita ajutor profesional.
Temporar vs. permanent
Depersonalizarea nu este, de obicei, o stare permanentă, dar poate varia foarte mult în intensitate și durată de la o persoană la alta. În multe cazuri, aceasta apare temporar, în special în contexte de stres, oboseală extremă, sau ca reacție la traume. Totuși, în unele situații, depersonalizarea poate deveni cronică, în special dacă este asociată cu o tulburare psihiatrică, cum ar fi tulburarea de depersonalizare-derealizare.
Posibile evoluții ale depersonalizării
Iată câteva posibile evoluții ale depersonalizării:
- Episoade scurte și trecătoare: Mulți oameni pot experimenta depersonalizare ocazional, de obicei în momente de stres intens sau după un eveniment traumatic. În aceste cazuri, starea poate dura de la câteva minute la câteva ore și, de obicei, dispare odată ce persoana își revine din stresul respectiv.
- Episoade recurente: La unele persoane, depersonalizarea poate apărea și dispărea în episoade repetate, mai ales dacă acestea trec prin perioade prelungite de anxietate, depresie sau traumă. Deși episoadele pot deveni deranjante, ele pot să nu fie constante.
- Stare cronică: În cazuri mai rare, depersonalizarea poate deveni o stare cronică, mai ales în contextul tulburării de depersonalizare-derealizare. Aceasta este o afecțiune psihiatrică specifică în care persoana trăiește continuu sau aproape continuu senzații de depersonalizare sau derealizare (senzația că lumea din jur este ireală). Chiar și în acest caz, severitatea simptomelor poate fluctua, existând momente în care persoana se simte mai conectată cu sine și cu realitatea.
Factori care influențează durata depersonalizării
- Tratamentul: Depersonalizarea cronică poate fi gestionată și redusă cu ajutorul psihoterapiei (în special terapia cognitiv-comportamentală) și, în unele cazuri, cu medicație.
- Factori declanșatori: Dacă cauza principală (cum ar fi anxietatea sau traumele nerezolvate) este abordată, episoadele de depersonalizare tind să se diminueze sau să dispară.
- Suport și stil de viață: Reducerea stresului, îmbunătățirea somnului, evitarea substanțelor care pot agrava starea și menținerea unui stil de viață echilibrat pot ajuta la reducerea episoadelor.
În concluzie, depersonalizarea nu este în mod normal permanentă, dar poate fi persistentă sau recurenta în funcție de cauzele și modul în care este gestionată. Dacă starea devine debilitantă, este important să se caute ajutor profesionist.
Exemplu de depersonalizare
Iată un exemplu de cum cineva ar putea descrie experiența depersonalizării:
„Mă simțeam ca și cum nu eram în corpul meu. Eram prezent fizic, dar parcă eram doar un observator, ca și cum mă priveam de la distanță. Mi se părea că mișcările mele nu erau ale mele, ca și cum mâinile mele erau ale altcuiva și eu doar le controlam de undeva. Gândurile păreau că vin de nicăieri și nu simțeam emoțiile așa cum le simțeam înainte. Totul era ca într-un vis, ca și cum eram blocat într-o realitate falsă. Mă uitam în oglindă și mă recunoșteam, dar în același timp simțeam că persoana aceea nu eram eu. Era foarte înfricoșător, pentru că nu știam dacă mă voi simți vreodată din nou „normal” sau conectat la cine sunt cu adevărat.”
Această descriere reflectă senzația de detașare și de irealitate pe care o experimentează mulți oameni atunci când trec prin episoade de depersonalizare.
Factori de risc
Depersonalizarea poate apărea la oricine, însă există anumite grupuri și factori de risc care fac această stare mai frecventă. Ea este mai des întâlnită în următoarele situații:
1. Persoane care trec prin stres extrem sau traumă
- Traume emoționale sau fizice: Depersonalizarea este adesea o reacție de apărare a creierului la experiențe traumatice, cum ar fi abuzul, accidente grave, pierderea unei persoane dragi sau alte evenimente care provoacă suferință intensă.
- Stres cronic: Persoanele care trec prin perioade lungi de stres intens (de exemplu, probleme financiare, relaționale sau de muncă) pot experimenta episoade de depersonalizare, deoarece creierul încearcă să „se protejeze” de suprasolicitarea emoțională.
2. Tulburări de anxietate și depresie
- Anxietate severă: Tulburările de anxietate, în special tulburarea de panică, sunt adesea asociate cu depersonalizarea. În timpul unui atac de panică, persoanele pot simți că pierd contactul cu sinele sau cu realitatea, ca parte a reacției de „luptă sau fugi” exagerate.
- Tulburare obsesiv-compulsivă (TOC): Persoanele cu TOC pot experimenta depersonalizare din cauza anxietății constante și a gândurilor intruzive.
- Depresie: În formele severe de depresie, oamenii pot resimți o deconectare de la propriile emoții și identitate, ceea ce duce la o senzație de depersonalizare.
3. Tulburări disociative
- Tulburarea de depersonalizare-derealizare: Aceasta este o condiție psihiatrică specifică în care depersonalizarea și derealizarea (senzația că lumea exterioară este ireală) sunt simptome principale. Persoanele cu această tulburare trăiesc frecvent sau continuu aceste senzații.
4. Consumul de substanțe
- Droguri recreative: Consumul de substanțe psihoactive, cum ar fi canabisul, LSD-ul, ecstasy sau alte halucinogene, poate declanșa episoade de depersonalizare, uneori chiar și după ce efectele drogului au trecut.
- Alcool și alte substanțe: În unele cazuri, abuzul de alcool sau droguri poate provoca episoade de depersonalizare, mai ales în cazul retragerii sau consumului excesiv.
5. Adolescenții și adulții tineri
- Vârsta: Depersonalizarea este mai frecventă la adolescenți și tineri adulți. Această vârstă este asociată cu mari schimbări emoționale, identitare și psihologice, ceea ce poate crește vulnerabilitatea la senzații de disociere. De asemenea, debutul tulburării de depersonalizare-derealizare are loc de obicei în adolescență sau în jurul vârstei de 20 de ani.
6. Lipsa somnului și oboseala extremă
- Privarea de somn: Lipsa cronică de somn sau oboseala extremă pot afecta funcționarea creierului, ducând la episoade temporare de depersonalizare.
7. Persoane care suferă de tulburări neurologice
- Anumite tulburări neurologice, cum ar fi epilepsia, migrenele sau traumatismele craniene, pot fi asociate cu senzații de depersonalizare, deși acestea sunt mai rare.
8. Persoane cu personalități mai introspective sau sensibile
- Cei care sunt mai predispuși la introspecție excesivă, au tendințe perfectioniste sau sunt hipersensibili la schimbările din corpul lor pot fi mai vulnerabili la a experimenta depersonalizarea.
Concluzie
În concluzie, depersonalizarea este mai frecventă în contexte de stres psihologic, traume, tulburări de anxietate și depresie, dar poate apărea și în condiții de oboseală extremă sau consum de substanțe. Cei mai afectați tind să fie adolescenții și adulții tineri, mai ales dacă sunt expuși la factori declanșatori majori.