Eudaimonismul și hedonismul

Eudaimonismul și hedonismul, ca abordări majore în ceea ce privește starea de bine.

A. Eudaimonismul

Eudaimonia provine din limba greacă (Greek: εὐδαιμονία [eu̯dai̯monía]) și se poate traduce prin fericire sau stare de bine, deși o traducere sau sens mai corect ar fi “înflorire umană” sau “starea de binecuvântare”. 

De-a lungul istoriei au existat personalități care au dat un sens aparte acestei noțiuni.

I. Antichitate

Aristotel

În concepția lui Aristotel termenul “eudaimonia” a fost folosit pentru a indica cea mai înaltă formă de bine uman și astfel devine țelul suprem al aderării și practicării filozofiei (cu sensul de filosofia – iubirea de înțelepciune).

În “Etica Nicomahică” Aristotel spune că toată lumea este de acord cu faptul că eudaimonia este cea mai înaltă formă de bine pentru ființele umane dar că există diferende majore în ceea ce privește consensul asupra ceea ce înseamnă a face și trăi bine:

Asupra numelui, desigur, aproape toți sunt de acord, căci și mulțimea, și spiritele elevate, îl numesc fericire și sunt de părere că a trai bine și a te bucura de succes sunt același lucru cu a fi fericit; dar în legătură cu ce anume este fericirea părerile sunt contradictorii și mulțimea nu o explică la fel cu învățații. Unii cred că ea face parte dintre bunurile vizibile și clare, ca plăcerea, bogăția sau onoarea, alții cred altfel și adesea unul și același om o privește diferit (bolnavul ca sănătate, săracul ca bogăție), iar cei conștienți de propria ignoranță îi admiră pe cei care spun lucruri deosebite, depășindu-le capacitatea de înțelegere. Unii însă gândesc că, dincolo de multele bunuri de acest fel, se află un altul care există prin el însuși, fiind în același timp cauza ce condiționează calitatea tuturor celorlalte de a fi bunuri” (Etica Nicomahica, Cartea I, Sect IV, 1095-20))

Eudaimonia, ca și cuvânt, este derivat din “eu” (bine, bun) și “daimōn” (‘spirit’) ultimul referindu-se la o zeitate sau spirit protector.

Eudaimonia împreuna cu aretē (virtute sau excelența) si phronesis (înțelepciune practică) au fost concepte de bază atât în filosofia aristotelică cât și în cea greacă ulterioară.

Socrate

Ca mulți alți filozofi antici, Socrate credea că toate ființele umane vor eudaimonia mai mult decât orice.

Diferența majoră față de alte curente este că el considera că virtutea este atât necesară cât și suficientă pentru  eudaimonie. Socrate considera că virtuțile ca: autocontrolul, curajul, pietatea, înțelepciunea și altele legate de minte și suflet sunt vitale dacă o persoană vrea să aibă o viață frumoasă și fericită (o viață eudaimonică).

În concepția lui virtuțile garantează o viață eudaimonică. 

În dialogul socratic, Meno (Meno 88c), el spune: 

orice efort sau suferință pe care sufletul o face sub îndrumarea înțelepciunii se termină în fericire

Tot Socrate, in dialogul Crito (47e–48a) , spune:

Și merită să trăim viața cu acea parte din noi coruptă, parte pe care acțiunile injuste o corup și care de pe urma celor bune are beneficii? Sau gândim că acea parte din noi, oricare ar fi ea, care e interesată de justiție și injustiție, e inferioară corpului? Nicidecum. Este mult mai valoroasă…? Cu mult…

După cum se vede, Socrate justifica că viața nu merită trăită dacă sufletul este distrus de lucruri rele.

orice efort sau suferință pe care sufletul o face sub îndrumarea înțelepciunii se termină în fericire

Socrate

Ca și concluzie, Socrate considera că virtutea este atât necesară cât și suficientă pentru eudaimonie. O persoană care nu e virtuoasă nu poate fi fericită și o persoana cu virtute nu poate eșua în a fi fericită.

Platon

Platon vine și spune că una dintre cele mai importante virtuți o reprezintă “virtutea justitiei” pentru că fără ea o persoana s-ar simți îngrădită, în a-și îndeplini dorințele, de normele sociale. Deci virtutea justiției este necesară pentru eudaimonie.

Platon argumentează ca virtuțile sunt stări ale sufletului și că o persoană justă este o persoană a cărui suflet este în ordine și armonios cu toate părțile sale funcționând corespunzător – asta spre beneficiul persoanei. 

La polul opus, sufletul unei persoane injuste este haotic și în război cu el însuși astfel că deși este în stare să își îndeplinească majoritatea dorințelor această lipsă a armoniei și unității interioare zădărnicește orice șansă de a ajunge la eudaimonie.

Stoicii

Stoicismul, care a început cu Zeno din Citium și apoi a fost dezvoltat de Clanthes si Chrysippus, considera că o viață virtuoasă (d.p.d.v moral) este o viață eudaimonică.

Virtuțile (morale – spre a le deosebi de înțelesul antic, mai generic) sunt bune și viciile sunt rele. Stoicii afirmă că bunurile exterioare cum ar fi bogăția și frumusețea fizică nu sunt bune și că virtuțile (morale) sunt necesare și suficiente pentru eudaimonie.

II. Psihologia modernă

Teoria autoactualizării 

Termenul de autoactualizare a fost folosit de către Kurt Goldstein și a fost exprimat ca: “tendința de a ne actualiza cât de bine putem este o motivație de bază…motivația autoactualizării”

În ierarhia de nevoi a lui Maslow, autoactualizarea reprezintă cea mai înaltă formă a dezvoltării psihologice, unde potențialul este pe deplin îndeplinit după ce nevoile de bază și ale ego-ului au fost și ele îndeplinite.

Conform lui Carl Rogers, autoactualizarea este

forța curativă în psihoterapie - tendința omului de a se actualiza, de a atinge (deveni) potențialele sale ... de a exprima și activa toate capacitățile organismului. 

Înflorirea 

Inflorirea reprezintă un concept major dezvoltat de catre Corey Keyes și Barbara Fredrickson, în cadrul mai larg al conceptului de psihologie pozitivă.

Înflorirea este definită astfel: “când oamenii experimentează emoții pozitive, funcționare psihologică pozitivă și funcționare socială pozitivă”, de cele mai multe ori trăind  “într-un interval optim al funcționării umane.

Înflorirea mai este privită și ca opusul patologiei și a conceptului de “languish” (care nu are echivalent direct în română dar ar putea fi aproximat prin lâncezire, diminuare, stingere sau slăbire).

După cum vedem această viziune este destul de apropiată de perspectiva filosofilor antici cu privire la eudaimonie.

Model cu șase factori de bunăstare psihologică

Acest model a fost dezvoltat de Carol Ryff care a determinat 6 factori care contribuie la starea de bine, multumire și fericire a unui individ d.p.d.v. psihologic.

Această scară a fost dezvoltată în timpurile moderne și deci încearcă să răspundă rigorilor științifice.

Conform acestui model, din Etica Nicomahică a lui Aristotel, au fost extrase 6 indicatori ai acestei stări de bine. 

Cei 6 factori sunt:

  1. Autonomie – gradul de încredere în propriile opinii (chiar și atunci când părerea generală a celor din jur e contrară)
  2. Stăpânirea mediului – gradul în care cineva se poate considera “stăpân pe situațiile” în care este implicat
  3. Creștere personală – măsoară gradul în care cineva continuă să se dezvolte și să fie deschis la noi experiențe și recunoaște îmbunătățiri, de-a lungul timpului, în comportament.
  4. Relații pozitive cu alții – exprimă nivelul de implicare în relații semnificative cu ceilalți
  5. Scop în viață – indică dacă persoana are convingerea că viața are sens.
  6. Auto-acceptare – măsoară gradul în care cineva are o atitudine pozitivă față de sine însuși.

Se poate observa că acest model se mulează foarte bine pe ceea ce Aristotel a intuit, în plus, adăugând și o metodă de a măsura acest lucru.

III. Alte tradiții

În alte tradiții, aceste concepte, ale eudaimoniei, au dat naștere la diferente curente. Menționăm, de exemplu, două astfel de tradiții din Japonia

Ikigai

Este un concept care se referă la o direcție și un scop în viață și care furnizează un sens de împlinire și spre a cărui îndeplinire persoana ia măsuri, măsuri care la rândul lor îi dau persoanei mulțumire.

Cuvantul este format din 2 particule: ‘iki’ – care înseamnă a trăi și ‘gai‘ – care înseamnă rațiune/motiv – traducerea aproximativă fiind : “rațiunea de a trăi, scopul vieții sau ce face ca viața să merite trăită”.

Gokai-ul din Reiki

Reiki reprezintă formă modernă a unui străvechi set de practici terapetice. Rei – înseamnă universal și Ki – energie – Reiki putand fi tradus prin energie universală. Scopul acestui sistem este de a reechilibra energetic o persoană (însănătoșirea fizică fiind un efect secundar al ei).

Ceea ce este foarte interesant la acest sistem este că are la bază 5 precepte denumite Gokai (Go – cinci, Kai – precepte) la care oricare practicant trebuie să adere.

Secretul fericirii,remediul pentru toate bolile:
Doar azi, 
1. nu fii furios
2. nu te îngrijora,
3. fii recunoscător,
4. fă ceea ce ești menit să faci, 
5. fii bun cu ceilalți.
Varianta în limba RomanaVarianta în limba Japoneză

După cum se vede și alte tradiții au extras concepte asemănătoare cu cele pe care anticii si modernii lumii occidentale le-au observat.

B. Hedonismul

Hedonismul reprezintă o perspectivă asupra fericirii bazată pe plăcere considerată ca un lucru inerent bun. La polul opus al plăcerii este situată durerea sau suferința considerată inerent un lucru rău.

Întâmplător sau nu acestea sunt principiile după care se ghidează toate ființele vii, deci faptul că a fost transpusă în curente sau diverse filosofii nu a fost decât o chestiune de timp.

I. Antichitate

Sumer

În Epopea lui Ghilgameș întâlnim următorul fragment: 

Umple-ți burta. Bucură-te zi și noapte. Lasă zilele să fie pline de bucurie. Dansați și faceți muzică zi și noapte …. Numai aceste lucruri sunt preocuparea bărbaților.

Acest fragment poate fi considerat unul dintre primele mărturii scrise ale perspectivei hedoniste asupra vieții.

Democrit

A fost printre primii filozofi greci care au adoptat hedonismul ca și filozofie de viata. Din punctul său de vedere scopul suprem al vieții este “mulțumirea” sau “veselia” susținând că 

fericirea și supărarea sunt calitățile distinctive care indică ce e bun și ce e rău

Epicur

În concepția lui Epicur un obiect, experiența sau o stare de fapt este bună (sau rea) în mod intrinsec. Valorile intrinseci sunt diferite de cele instrumentate. Un obiect, o experiență sau o stare de fapt este valoros, din punct de vedere instrumental, dacă servește ca mijloc pentru (sau de a obține) ceea ce este intrinsec.

Epicur identifica o viață bună cu viața dedicată plăcerii. Din punctul său de vedere eudaimonia este o experiență (mai mult sau mai puțin) continuă a plăcerii, departe de durere și suferință. 

Totuși, Epicur nu pledează pentru urmărirea fiecare plăceri ci a urmăririi unei plăceri “pe termen lung”. Astfel unele plăceri nu merită îndeplinite pentru că vor conduce la final spre dureri mari și unele dureri merită a fi îndurate pentru că duc către plăceri mari.

Soluția pentru a ajunge la cantitatea maximă de plăcere este nu de a cauta plăceri de moment ci de urmări o strategie pe termen lung.

Doctrina lui Epicur poate are o parte comună cu cea eudaimonică, pentru că ,Epicur argumentează, o viață de plăcere coincide cu o viață plină de virtute. El crede că noi căutăm și ar trebui să căutăm virtutea, deoarece virtutea aduce plăcere. Doctrina de bază este că o viață bazată pe virtute este viață care generează cea mai mare plăcere și din acest motiv ar trebui să fim virtuoși.

Doctrina lui Aristotel considera că virtutea este un element constitutiv al eudaimoniei în timp ce Epicur face din virtute un mijloc de fericire. 

Aristotel nu crede că activitatea virtuoasă este urmărită de dragul plăcerii. Plăcerea este un produs secundar al acțiunii virtuoase. Aristotel nu crede că ne propunem literalmente eudaimonia ci mai degrabă, eudaimonia este ceea ce realizăm atunci când trăim conform cerințelor rațiunii.

II. Ev Mediu până la epoca modernă

Utilitarismul

Reprezintă un sistem etic care sustine că cel mai optim mod de a acționa este cel care duce la o bunăstare maximă a societății.

Utilitarismul a preluat filozofia propusă de Kant și a dat un rol major fericirii. Cei mai cunoscuți contributori la acest curent au fost John Stuart Mill si Jeremy Bentham – doi filozofi britanici.

Îmbinând hedonismul cu utilitarismul a reieșit că toate acțiunile trebuie dirijate către urmărirea maximizării fericirii.

III. Epoca modernă

La ora actuală există cițiva filozofi care propun sisteme hedoniste: Esperanza Guisán (cel care a publicat în 1990 “Manifestul Hedonist”), Torbjörn Tännsjö (utilitarian convins), Fred Fieldman sau Michel Onfray.

Michel Onfray afirmă că vede hedonismul: 

ca o atitudine introspectivă față de viață bazată pe plăcerea ta și pe plăcerea altora, fără a-ți face ție rău sau altcuiva.

După cum se vede hedonismul modern variază foarte puțin de ceea ce anticii au exprimat în sistemele lor de gândire hedonistă.

Există variațiuni aduse de progresul științific și o mai mare înclinație către a nu face rău altor ființe dar direcția a rămas aceeași: urmărirea plăcerii și evitarea durerii.

Bibliografie

Aristotel, Etica Nicomahica, București: Editura IRI (1998)

Ahbel-Rappe, Sara (2011). Socrates: A Guide for the Perplexed

Mogi, Ken (2017). The little book of Ikigai. Great Britain: Quercus Editions Ltd.

Fredrickson, B. L.; Losada, M. F. (2005). Positive affect and complex dynamics of human flourishing, American Psychologist.

Seifert, T. A. (2005). The Ryff scales of psychological well-being.

Ryff, C. D. (1989). „Happiness is everything, or is it? Explorations on the meaning of psychological well-being”. Journal of Personality and Social Psychology.