În baza modelului lui Rolland Viau motivația elevului se bazează pe cele 3 percepții pe care le are elevul:
- asupra valorii unei activități,
- asupra propriei competențe de a îndeplini o activitate
- și asupra controlul pe care crede că îl exercită asupra desfășurării și consecințelor unei activități.
1. Percepția asupra valorii activității desfășurate
Unul dintre cei mai motivatori factori pentru orice ființă umană este sentimentul că ceea ce faci nu are valoare. De obicei verbalizarea acestui fapt este: “Păi ce rost mai are să o fac?”, “Nu are sens!”, ”O fac degeaba!”.
Aceste aspecte apar la adulți, dar la copii și elevi, deși nu pot apărea verbalizări și constientizari așa de precise, sentimentul este similar, poate chiar și mai puternic pentru că unde în cazul unui adult mai apar ganduri ca “Măcar o fac pentru mine”, “Deși acum nu pare că are valoare poate va fi util pe viitor” sau “Ce învăț nu e chiar fain dar măcar îmi exersez memoria” la cei de vârste mai mici, care nu au o experiență de viață, lucrurile pot părea și mai dramatice.
Pentru a motiva un elev va trebui să ținem cont de vârsta lui și gradul său de a înțelege problemele.
Cu cei mici le vom prezenta o variantă pe care o pot înțelege a valori sau valorilor activităților depuse. Va trebui sa împărțim acea valoare în piese mai mici sau mai simplificat pentru ca ei să înțeleagă.
Cu cât vârsta elevului este mai mare, cu atât se pot face proiecții ale avantajelor activității depuse care să meargă mai departe în timp (ex: “Dacă înveți acum latina îți va veni ușor sa inveti orice limba romanică”) sau care să implice contexte mai complexe (ex: “Dacă înveți să rezolvi ecuații vei putea calcula traiectoria unui satelit sau câmpul de forță al unui generator.”).
Pentru că de pe urma unor activități pot beneficia mai multe persoane le putem prezenta efectul benefic al acțiunii asupra acelor persoane și mai ales cum se vor simți acele persoane care vor fi impactate de acțiunea în desfășurare (ex: “Dacă strângem mizeriile din părculeț va fi curat și toți cei care vor veni vor vedea cât de curat este și se vor simți mult mai bine.”)
2. Percepția asupra propriei competențe de a îndeplini o activitate
Competența de a îndeplini o activitate vine de obicei din practică, iar practica întotdeauna ne oferă multe eșecuri în efortul de a ne îndeplini scopurile. Acesta este procesul învățării – dar pentru unii elevi, dacă întâmpină multe eșecuri sau insuccese se vor demoraliza și renunța.
Pentru a crește percepția asupra competenței una dintre strategii ar fi să se înceapă cu lucrurile cele mai ușoare, să îi furnizăm elevului o victorie minoră și ușoară. (vezi și O comparaţie între teoriile lui J. Piaget. L. Vîgotski şi J. Bruner )
Timpul și victoriile repurtate de elev vor crește în timp încrederea asupra abilităților sale.
Deci, important este pentru un profesor să identifice nivelul la care un elev poate reputa victorii și să pornesca din acel loc – pentru ca ceea ce pentru un elev e la nivel mediu de dificultate pentru altul este ușor și se poate demotiva.
3. Percepția asupra controlului
Percepția asupra controlului pe care el crede că îl exercita asupra desfășurării și consecințelor unei activități
Controlul pe care un elev simte că îl deține asupra îndeplinirii unei activități este cel care poate face ca un elev să continue o sarcină sau să abandoneze.
Pentru a crește controlul asupra unei activități un profesor o poate împărți în bucăți mai mici care devin mult mai ușor controlabile de către elev.
Și în acest caz, profesorul trebuie sa evalueze gradul de control pe care îl are un elev și să-i împartă sarcina în bucăți pe care elevul le poate gestiona. Pe măsură ce un elev devine bun în a gestiona o sub-sarcină de o anumită dimensiune mărimea sub-sarcinilor din viitor poate fi crescută.
Totodată trebuie luat în considerare capacitatea elevului de a asambla într-un rezultat final rezultatele sub-sarcinilor.
Dacă în faza inițială profesorul va face acea împărțire în sub-sarcini de complexitate mai mică, pe viitor această etapă trebuie transferată elevului – care va învăța că orice sarcină complexă poate fi mai ușor îndeplinită dacă este “spartă” în bucăți mai mici.
Una din tacticile pe care un profesor le-ar putea aplica este “protocolul gândirii cu voce tare” pentru ca elevul să vadă pașii logici pe care îi aplică profesorul și mai ales sa vadă că inclusiv profesorul pleacă de la niște întrebări la care nu are (încă) răspuns.