Cele cinci apărări

Redau mai jos o adaptare după un fragment din cartea ”Terapia Integrarii Trecutului” de Ingerbord Bosch.

Consider că nu este nimic de adăugat la textul original astfel încât redau numai un fragment.

Dacă ți-a plăcut fă-ți rost de carte 🙂 .


Dacă dorești să-ți identifici tipul de apărare folosit completeză acest formular.


Cele cinci apărări — salvatoare atunci, periculoase acum

Când eram copii, mecanismele de apărare ne erau necesare pentru a supraviețui. Ca adulți însă, ele pot avea efecte dezastruoase asupra vieții noastre.

Ca să ne vindecăm, este foarte important să realizăm cât de distructiv este să ne apărăm de suferințele vechi. Abandonarea mecanismelor de apărare nu e o treabă ușoară, dar este cel mai important aspect al procesului de vindecare PRI, proces destinat să ne îmbunătățească viața, nouă și celor din jurul nostru.

Nu cumva starea pe care toţi marii maeştri spirituali o descriu drept iluminare nu este „nimic altceva“ decât aceasta: o stare în care nu mai folosim niciun mecanism de apărare? Cei mai mulți maeştri spirituali par să spună că iluminarea nu este deloc o stare ieșită din comun, că nu este ceva spre care înaintăm prin muncă, pentru că ea este deja aici. Este starea noastră naturală. Totuşi, nu ne dăm seama de aceasta, pentru că nu trăim în prezent, în momentul de acum. În schimb, cei mai mulți dintre noi trăiesc mai tot timpul în trecut, prinşi în iluzia că acesta e ceea ce se întâmplă acum, lucru care face imposibilă perceperea prezentului drept ceea ce este el de fapt. 

Această descriere a ceea ce ne împiedică să trăim în starea noastră naturală de iluminare seamănă mult cu ceea ce se întâmplă când, inconştient, vedem realitatea din trecut şi acționăm pe baza acestor percepții, fiind însă cu totul convinşi că percepem şi acționăm pe baza prezentului. Aceasta este natura mecanismelor noastre de apărare. O conştiinţă nedivizată — adică lipsită de apărări — ar fi capabilă să perceapă integral, de fiecare dată, momen- tul prezent, afirmă aceşti maeştri. Și nu e oare conştiinţa nedivizată starea noastră naturală? Starea în care am fost creați?

Să ne uităm mai de aproape la fiecare dintre cele cinci apărări. Să înțelegem ce sunt, cum funcționau când eram copii și cum funcţionează acum, când suntem adulți, acesta este primul pas spre a ne schimba viața.

1. Falsa Speranţă: „Voi obţine ceea ce îmi trebuie, dacă…“

Prin mecanismul de apărare al Falsei Speranțe (FS), negăm adevărul din copilărie că nevoile noastre nu vor fi satisfăcute niciodată, spunându-ne că e posibil să fie satisfăcute, dacă vom reuşi să facem sau să fim ceea ce vor părinții noştri: mai amabili sau poate mai deştepţi, mai puțin zgomotoși sau mai amuzanți, mai emotivi, mai puţin emotivi etc, Însă această strategie nu funcţionează niciodată pentru că adevărul este că nevoile noastre de copii n-au fost satisfăcute pe deplin de cei care ne-au crescut, indiferent de ceea ce am făcut sau nu, indiferent  cum am fost, ce am avut sau n-am avut etc.

Ca adulți, nevoia pe care o simțim atât de puternic în prezent este de fapt vechea nevoie din copilărie, care n-a fost îndeplinită niciodată. Așa că, orice am încerca să realizăm când folosim mecanismul de apărare al Falsei Speranțe este condamnat la eșec. Indiferent ce am face în prezent,nu vom putea niciodată să satisfacem nevoia care na fost satisfăcută în trecut. Copilul n-a primit ce voia atunci, iar adultul de acum nu poate face nimic în prezent ca să schimbe acest lucru. Nu ne putem întoarce să schimbăm trecutul.

Iată o comparație care ajută de multe ori: să spunem că în copilărie s-a întâmplat să-ți fie foame, poate uneori chiar simțeai că vei muri de foame. Poţi să mănânci cât vrei astăzi, dar aceasta nu va schimba faptul că ti-a fost foame când erai copil.

Să ne-o imaginăm pe Clare, care simte o nevoie puternică de a fi aprobată de partenerul ei. Încearcă să-i obțină aprobarea făcând tot ce vrea el. Dar cum este o aceasta nevoie veche, indiferent ce ar face, Clare nu va obține niciodată suficientă aprobare ca să-şi satisfacă nevoia din copilărie. Nevoia va rămâne acolo, chiar dacă partenerul ei îi spune în fiecare zi cât de mult îl bucură lucrurile pe care ea le face pentru el. Fiind o nevoie din copilărie, oricea preciere i-ar oferi el, nu va fi niciodată de ajuns. Clare ar putea crede că el nu vorbește serios și că spune ceea ce spune ca să o manipuleze, Sau e posibil să nu-l audă, fizic, când el îi spune ce crede despre ea ori să uite imediat. În cele din urmă, se va îndoi întotdeauna de aprecierea lui pentru ea.

Motivul este atât de evident, dar în același timp atât de greu de înțeles când ne folosim mecanismele de apărare: nu ne vom putea satisface niciodată o nevoie veche neîndeplinită la timpul ei, indiferent cât de mult pare să fie satisfăcută în prezent. Însă cum Falsa Speranță dă un sentiment (fie el temporar și efemer) de speranță, ea are capacitatea de a ne face să ne simțim bine atâta vreme cât durează, adică până când dispare în mod inevitabil.

Când suntem în Conştiința Infantilă, simțim realitatea de altădată și suferința provocată de nesatisfacerea nevoii de atunci. Nimic din ceea ce se întâmplă în realitatea adultă,

prezentă, nu va putea schimba acest lucru şi deci nici sentimentul care îl însoțește. Nu putem schimba trecutul, dar ne putem vindeca de consecințele sale asupra vieţii noastre de acum.

Exemple de Falsă Speranță

  • Porţi aceleași haine, citeşti aceleaşi cărţi, mănânci aceleași feluri de mâncare etc., precum noul tău prieten, pentru ca el să te placă.
  • Te îngrijești de nevoile tuturor, înainte de a te îngriji de ale tale.
  • Crezi că dacă vei avea un partener de viață nou, vei fi mult mai fericită.
  • Crezi că dacă vei slăbi, ceilalți te vor aprecia mai mult 
  • Faci totul la perfecție, pentru ca nimeni să nu se supere. 
  • Speri că dacă te vei muta într-o casă mai mare, vei fi mai fericit. 
  • Îţi cumperi o mașină nouă, crezând că vei fi mai apreciat 
  • Nu te poți opri din lucru, spunându-ţi mereu: „Mai fac și asta și gata“.
  • Încerci să faci o impresie bună, să fii considerat un om bun, prietenos etc, ca să fii apreciat,
  • Nu-ţi arăţi anumite emoții sau gânduri, crezând că alții nu te vor mai iubi dacă „Își dau seama cum eşti tu de fapt“.
  • Crezi că dacă te iei după altcineva care „știe mai bine“, totul va fi bine.

Falsa Speranță e însoțită de obicei de un sentiment de urgență: „Trebuie să-mi iau bucătăria aceea:nouă acum, „Ar trebui să o sun chiar acum, ca să-i arăt ce mult îmi pasă de ea“ etc. Și până la urmă, strategia eșuează de fiecare dată. Apărarea Falsei Speranțe nu-ţi poate da niciodată un efect de durată. Din moment ce nevoia reală care stă în spatele apărării vine din copilărie, ea nu va putea fi satisfăcută niciodată, iar până la urmă Falsa Speranță te va lăsa, de fiecare dată, nemulțumit. Acesta este momentul când se activează o nouă apărare.

2. Negarea Nevoilor: „N-am nicio problemă!“

Negarea Nevoilor este genul de comportament destinat să evite orice dificultate, Oamenii care se angajează în această apărare lasă de obicei impresia că sunt amabili, relaxaţi, lipsiți (complet) de probleme, stăpâni pe situație și fără izbucniri de temperament. De multe ori par lipsiți de griji. Din exterior, par destul de adaptaţi din punct de vedere emoţional și psihologic. Singurul lucru „suspect“ este lipsa intimității din viața lor. De multe ori, au puțini prieteni apropiați sau deloc și le este greu să se apropie emoţional chiar și de soția și copiii lor, De obicei, bărbații folosesc mai mult această apărare. E important totuși să nu generalizăm, pentru că există femei care își vor recunoaște comportamentul în această apărare. Numim acest gen de apărare mecanismul de apărare al Negării Nevoilor (NN),

În spatele Negării Nevoilor se află următorul raționament: negi că ai o problemă sau o anumită nevoie (și, deci, că eşti vulnerabil).

Negarea Nevoilor ne permite să credem că nu întâmpinăm dificultăți, că numai cei din jurul nostru au probleme. Persoana care foloseşte frecvent această apărare va fi adesea criticată pentru incapacitatea de a se dezvălui, de a fi apropiată, de a spune ce se petrece cu ea.  Însă pentru cel criticat, aceste reproșuri reflectă o problemă pe care o are celălalt. El nu simte că ar fi ceva în neregulă cu el sau cu situația, De asemenea, Negarea Nevoilor te face uituc şi extrem de delăsător, te determină să eviți să-ți asumi vreo responsabilitate și îți dă o stare generală de amorțeală mentală, emoțională și fizică. Toate acestea îi permit celui care își neagă nevoile să nu simtă nicio durere. Cine are tendința de a nu avea nicio problemă va descoperi adesea că vieții lui îi lipseşte energia vitală. Scânteia adevărată. E posibil şi să fie singuratic, pentru că îi vine greu să vorbească despre sine însuși.

Exemple de Negare a Nevoilor

  • Nu prea îmi pasă unde mergem în concediu, soțul meu e cel care decide întotdeauna.
  • N-am mai vorbit cu părinții mei de șase luni, Nu-i nimic, sunt înțelegători. 
  • Nu mă deranjează prea tare dacă cineva se poartă urât cu mine. 
  • Voi schimba mâine becul ars. 
  • Mă uit mult la televizor, citesc carte după carte, stau pe internet sau mă joc pe computer ore în șir, orice altă activitate care mă anesteziază față de mine însumi și lumea din jurul meu.
  • Ronțăi ceva tot timpul, mănânc mai mult decât trebuie, consum alcool în mod regulat, fumez, joc jocuri de noroc și fac orice îmi amorţește, în mod direct și rapid, emoţiile.

3. Falsa Putere: „Eu nu sunt vinovat de nimic, dar tu ești vinovat de o mulțime de lucruri. Dacă te-ai schimba, n-ar mai fi nicio problemă.“

Mecanismul de apărare al Falsei Puteri (FP) se manifestă în moduri foarte diferite. Este caracterizat de comportamente care merg de la iritare până la furie criminală, incluzând o multitudine de stări intermediare, printre care supărarea. Folosirea acestui gen de apărare intimidează oamenii în general și îi determină fie să se revolte, fie, mai frecvent, să se supună. Toţi ne-am confruntat într-un fel sau altul cu oameni dominatori, autoritari, stricți, exigenți, răzbunători sau care se grăbesc să găsească vinovați și să-i pedepsească. De multe ori, avem părinți sau şefi care se comportă astfel, Adesea, e o apărare folosită de bărbați.

Din nou însă, trebuie să avem grijă să nu generalizăm. Persoana care foloseşte des mecanismul de apărare al Falsei Puteri simte că ceva nu e în regulă, dar nu la ea însăși, Îi acuză pe cei din jur că sunt proşti, nepăsători, imorali, leneși, necinstiți, răi, buni de nimic, porniţi să-i facă rău etc, „Eu n-am nicio vină, tu ești vinovat pentru tot (și restul lumii)”, gândește această persoană care, de obicei, e convinsă că ceea ce spune este perfect justificat, Nu are nicio îndoială în privința adevărului opiniilor sale despre răutatea sau inutilitatea celorlalți. Simte iritare, supărare sau chiar furie ucigătoare față de ceilalți, fugind astfel de propria vulnerabilitate și suferință — care ar apărea dacă ar recunoaște că nevoile sale nu sunt sau n-au fost satisfăcute. Comportamentul agresiv le dă oamenilor care folosesc acest mecanism de aparare un sentiment de forță, îi face apărare să se simtă puternici, mai puternici decât celălalt. Această iluzie a puterii poate fi extrem de plăcută, la fel de plăcută ca iluzia de a nu avea probleme a celui care foloseşte apărarea de Negare a Nevoilor. Aşadar, într-o anumită măsură şi doar temporar, Negarea Nevoilor şi Falsa Putere, ca și Falsa Speranță, ne pot face să ne simțim bine. 

Totuși, sub sentimentul acela de suprafață, se află un disconfort. Persoana cate folosește Falsa Putere este adesea chinuită de conflicte. E în stare să-i îndepărteze pe cei apropiați spunându-le că nu-i mai vrea în viața ei, dacă nu sunt de acord cu ea. Deşi Falsa Putere ne poate face să ne simțim bine pe termen scurt, suferința copilului din noi nu poate fi vindecată acționând în prezent ca şi cum am fi mai puternici decât alții sau ca și cum nu am avea nevoie de nimic. Aceasta nu este putere adevărată, este o iluzie de putere, care ne alină numai temporar suferința cea veche. Durerea din copilărie va ieşi din nou la suprafață atunci când, în mod inevitabil, ne vom lovi de oameni sau de situații care ne amintesc de ea și vom simți din nou nevoia să ne apărăm folosind apărarea Falsei Puteri. În consecință, vom fi prinși în relații lipsite de intimitate adevărată sau pline de conflicte.

Să luăm exemplul lui John și Ingrid. Lui John îi place să vadă meciuri de fotbal o dată pe săptămână şi, uneori, chiar mai des. Ingrid nu-i înțelege plăcerea aceasta, dar știe că „bărbaților le plac asemenea lucruri“ și  trebuie să-l lase să vadă ce meciuri vrea, Dar ceva se întâmplă când el deschide televizorul. Ingrid simte cum iritarea îi cuprinde trupul și începe să facă remarci acide. li spune cât de stupid este fotbalul, îl întreabă cum poate sa-i placă o activitate atât de primitivă și dacă are ceva creier în cap. John s-a obişnuit cu acest comportament şi o lasă să vorbească. Ingrid se enervează și mai tare, iar uneori simte că îi vine să-l lovească. 

La terapie, Ingrid a aflat că foloseşte mecanismul de apărare al Falsei Puteri și s-a întrebat despre ce suferință veche îi aminteşte John când se uită la fotbal (Situaţie Simbolică pentru ea). Când a reușit să treacă peste Zidul Negirii și să-și trăiască din nou realitatea ei de copil, a simțit suferința de a fi neglijată emoțional. Cei din familia ei nu dădeau prea mare atenție nevoilor ei, fiind ocupați cu propriile activități. În prezent, de fiecare dată când se mai puţin importantă decât vreo de care e interesat John, ea reuşeşte să-și dea seama că ceea ce simte de fapt este suferința provocată de realitatea ei de copil.

Acum poate simți durerea, fără să simtă și nevoia de a se proteja de ea enervându-se. De asemenea, poate să-și dea seama că este importantă pentru John și că interesul lui pentru fotbal nu schimbă cu nimic realitatea din prezent.

Exemple de Falsă Putere

  • Tipi la copiii tăi să meargă la culcare. 
  • li spui soției să tacă, pentru că tu știi mai bine decât ea ce trebuie făcut, în loc să încerci să-i înţelegi punctul de vedere.
  • Îți baţi câinele. 
  • Te enervezi când nu-ţi găsești cheile.
  • Îți ignori colegul pentru că a spus ceva care te-a supărat, 
  • Judeci opiniile, stilul de viață, gusturile, obiceiurile, aspirațiile altor oameni. 
  • Nu ai încredere în ceilalți, crezi că nu au deloc intenții bune. 
  • Te simți superior.

Până nu suntem în stare să distingem între realitatea de altădată și cea din prezent, ne vom apăra de suferința din trecut de fiecare dată când o situație simbolică ne face să trecem de la Conştiința Adultă la cea de Copil şi ne activează mecanismele de apărare.

Trei dintre apărări — Falsa Speranță, Negarea Nevoilor şi Falsa Putere — ne fac să ne simțim mai bine, chiar dacă numai pentru moment. E posibil să simțim un enorm val de energie, când ne alimentăm Falsa Speranţă, energie de a muta munții din loc sau de a realiza imposibilul. Falsa Putere are efecte la fel de îmbătătoare, dându-ne iluzia ca noi controlăm oamenii și situațiile. Negarea Nevoilor ne face viața „uşoară“, pentru că lipsa noastră de sensibilitate ne dă impresia că nimic nu e prea grav. Dar în mod inevitabil, speranța moare, puterea se pierde și armura de insensibilitate poate fi străpunsă de o teamă neașteptată și copleșitoare.

Sub aceste apărări există alte două la care putem recurge când speranța moare şi puterea se pierde. Acestea nu ne fac să ne simțim mai bine, nici măcar pentru moment.

Prima se numeşte Apărarea Primară.

4. Apărarea Primară: „Sunt un om rău, eu sunt de vină, e prea mult pentru mine.“

Apărarea Primară se numeşte astfel pentru că este prima la care recurge mintea noastră ca să ne protejeze de suferința ce  ne pune viața în pericol în copilărie, Apărarea Primară este primul lucru pe care îl fac copiii ca să se apere, Este o apărare foarte simplă și primitivă, pe care o folosim toţi, spre deosebire de Negarea Nevoilor, Falsa Speranță și Falsa Putere pe care nu toată lumea le folosește în egală măsură, Deși toți oamenii folosesc toate mecanismele de apărare, comportamentul nostru obişnuit față de ceilalți este caracterizat în general în mai mare măsură de una dintre ele, În schimb, Apărarea Primară o găsim sub toate comportamentele exterioare și este trăită (în mod nejustificat) de noi toți drept parte intrinsecă și fundamentală a naturii noastre.

Prin definiție, copiii mici sunt neajutorați şi dependenți de alții (cei are au grijă de ei) să le îndeplinească toate nevoile (mâncare, haine, adăpost, dragoste, îngrijire, siguranță etc.). Când aceste nevoi nu sunt satisfăcute din exterior de către ceilalți, copilul se protejează de acest adevăr care îi pune viața în pericol, gândind că ar trebui să-și poată satisface singur aceste nevoi. Evident însă, este prea mic ca să o poată face, Rezultatul este dezvoltarea unor gânduri negative despre el însuși. „E ceva în neregulă cu mine pentru că nu pot să am grijă de propriile nevoi.“ Copilul va dezvolta Apărarea Primară imediat ce va deveni conştient de sine, adică în jurul vârstei de un an și jumătate sau doi ani.

Exemple de Apărare Primară

  • N-o să reuşesc niciodată, e prea mult pentru mine.
  • Sunt un om rău.
  • Pur și simplu nu mă pricep, n-o să fiu niciodată la fel de bun ca alții.
  • E vina mea, eu sunt întotdeauna cel care strică tot.
  • Nimănui nu-i pasă de mine.
  • Sunt complet lipsit de valoare.
  • Sunt urâtă. 
  • Sunt plictisitor.
  • Voi fi întotdeauna singur.
  • Mi-e rușine cu mine etc.

Apărarea Primară este caracterizată de toate convingerile, gândurile și ideile care duc la o autoevaluare profund negativă. Pentru unii dintre noi, aceste.convingeri se concentrează mai mult pelideea de vinovăție pe lipsa de valoare, care conduce în cele din urmă la respingere (de obicei, persoane cu o Falsă Speranță puternică). La alții, accentul se pune pe a fi un om rău până în măduva oaselor, lucru pe care ceilalți îl vor afla mai devreme sau mai târziu şi ne vor respinge (de obicei, oameni cu o apărare puternică de tip Falsă Putere). La unii, Apărarea Primară e mai aproape de suprafață (cei cu Falsa Speranță), la alții e împinsă mult în profunzime (cei cu Falsa Putere). Indiferent de legătura cu celelalte apărări ale noastre sau cât de departe de conştient am reușit să le împingem, convingerea de bază dată de Apărarea Primară este „Ceva e în neregulă cu mine“; concretizată mai des prin gânduri precum: „Sunt un om rău“, „E vina mea“ sau „Nu mă descurc“.

Apărarea Primară este una eficientă, pentru că atunci când credem că ceva se întâmplă din vina noastră, nu mai trebuie să simțim oroarea și durerea realității amenințătoare din trecut: că nevoile de care depindea supraviețuirea noastră nu erau satisfăcute. Simțind că e vina noastră, ne împiedicăm să ne dăm seama că nu era nimic în neregulă cu noi când eram copii. Era însă o problemă cu mediul în care ne aflam: mediul (de obicei părinții) n-a putut să-i asigure copilului ceea ce avea nevoie.

Asigurându-i un mod eficient de a evita să vadă oamenii  din jur așa cum sunt ei de fapt, Apărarea Primară oferă copilului și un sentiment de control, Dacă el crede d din vina lui nu-i sunt satisfăcute nevoile, înseampă că el poate schimba situația neplăcută în care se află. El a provocat problema, deci el poate să o rezolve. Aici, granița dintre Apărarea Primară și Falsa Speranță se subțiază: Apărarea Primară poate deveni cu ușurință Speranță. Bineînţeles că strategia va eșua, dar cel puţin copilul poate să trăiască mai departe cu această iluzie salvatoare. Apărarea Primară face posibil acest lucru.

Este important să înțelegem că Apărarea Primară este un concept destul de larg, Ea include şi sentimente de genul „N-o să reuşesc, mă depăşeşte”, atunci când avem în față o sarcină care nu e neapărat dificilă în sine. Acesta este un sentiment pe care îl recunosc mulți dintre noi. Totuși, avem de-a face cu o apărare, pentru că realitatea negată este aceea că n-ar fi trebuit nicio clipă să fim nevoiți să ne satisfacem singuri nevoile. Pentru că satisfacerea nevoilor noastre nu era treaba noastră, ci a părinților noştri. Copilul nici n-ar trebui să-și pună problema să-şi satisfacă singur nevoile, lucru pe care, evident, nu-l poate face.

Apărarea Primară provoacă uneori confuzii, Clienţii remarcă uneori că majoritatea oamenilor fac greșeli sau le fac rău altor oameni și, deci, sunt vinovați de ceva. Așadar, cum e posibil ca sentimentul de vinovăție să fie întotdeauna o apărare? Ajută să distingem între un sentiment de genul „E vina mea“ sau „Sunt un om rău“ și unul de genul „Am făcut o greşeală“ sau „Nu trebuia să fac asta“, În al doilea caz, reacția matură este de a-ţi recunoaște deschis vina, a-ţi asuma responsabilitatea, a-ţi cere scuze şi a-l înțelege pe cel căruia i-ai rănit sentimentele sau dea repara greșeala, dacă acest lucru este posibil. Această reacție este caracterizată de un sentiment matur al responsabilității și de un comportament proactiv, în contrast clar cu de a te simți vinovat în general. De obicei, când ne simțim vinovați sau nu îndeajuns de buni, suntem pasivi și încercăm să ascundem ceea ce am făcut de teamă că vom fi judecați, în loc să ne asumăm faptele. Ideea de a ne repara greșeala nici nu trece prin cap, căci suntem dominați de frică. ȘI nici nu ne putem pune cu adevărat în locul celuilalt, în cazul în care am făcut rău cuiva. A te simți vinovat nu este o reacție matură și arată întotdeauna că Apărarea Primară lucrează. A-ţi recunoaşte greşeala și a încerca s-o repari, aceasta este o reacție matură.

Educaţia religioasă tradițională promulgă și întărește cu ușurință Apărarea Primară. Multe religii susțin ideea că noi oamenii suntem păcătoşi din naștere, nişte ființe nevrednice care numai urmând regulile și ritualurile religiei cu pricina pot spera să devină mai buni. Îți dai seama ce efect distructiv poate avea acest mod de a gândi asupra percepției de sine a unei persoane? Cu alte cuvinte, aceste idei religioase despre „adevărata natură“ a noastră pot alimenta Apărarea Primară, ducând la o suferință intensă, provocată de gânduri și sentimente negative despre noi înșine. În acelaşi timp, se construiesc nişte linii de apărare aproape insurmontabile.

”S-ar putea spune că acest mod de a gândi mi-a fost servit pe o tavă de argint. Ce altceva puteam să fac? Nu puteam decât să mă supun, să mă înfășor în sentimente de vinovăție, Așa, nu mai trebuia să simt nimic altceva, Nu mai trebuia să simt cât de groaznic de singură eram, Nu trebuia să simt decât vină, Biserica mă silea să mă simt vinovată, dar nu era mântuirea mea la îndemână? Mă puteam refugia în sentimentul de vină, Îi făceam față, pentru că Biserica îmi spunea că e un sentiment bun, fără să ştie ce îmi fac eu singură. Cu el omoram orice alt sentiment din mine, iar astfel omoram orice fărâmă de viață din mine. Apoi încetam să mai fiu vie, Numai așa cale puteam să merg mai departe, să supraviețuiesc, Altă nu exista. Nu mi s-a dat voie să simt decât un lucru, vina, am fost forțată să mă simt vinovată. Astfel, mă judecam fără milă, dar tot astfel eram capabilă să mă mântuiesc. ”

Această femeie a primit o educație religioasă. Este vorba de o formă severă de creştinism, care îi învață pe credincioși că oamenii sunt păcătoşi încă din momentul concepției, că sunt atât de păcătoşi, încât nu merită să trăiască, dar pentru că trăiesc, trebuie să se căiască în fiecare zi. Că numai prin căință își recunoaşte omul natura păcătoasă, căar trebui să trăiască într-o continuă frică de Dumnezeu, că lisus a murit pentru păcatele omenirii etc. Deşi nu toate religiile creștine predică idei atât de severe, conceptul de a fi vinovat prin natură este o premisă de bază în creştinism. 

La o privire mai atentă, multe sisteme religioase și spirituale dezvăluie asemenea tendințe defensive: „Suferința noastră este provocată de propria noastră murdărie, de natura noastră păcătoasă și vinovată, Trebuie să fim puternici și să ne străduim din toate puterile,“ Se ignoră ceea ce se întâmplă cu copilul când e mic şi influența asupra sentimentelor și comportamentului nostru la maturitate. Problemele emoționale sunt adesea descrise drept „nisip purtat de vânt“ — dă-i drumul şi se va împrăștia. Aceasta demonstrează o negare a adevărului că ni s-a produs suferință emoțională în copilărie, pentru că n-am primit ceea ce aveam nevoie. Durerea veche nu va dispărea precum nisipul împrăștiat de vânt, până când nu o vom înfrunta, nu o vom recunoaște şi nu o vom simți, Ideea că va dispărea de la sine e o ilustrare a apărării de Negare a Nevoilor.

E mare păcat că orbirea societății noastre față de suferințele copiilor și efectele devastatoare pe care acestea le au asupra vieților noastre la maturitate, este sprijinită de idei inspirate de religie, fie ea orientală sau occidentală. Totuși, din ce în ce mai mult se face simțită o tendință a oamenilor de a adopta o perspectivă spirituală (nu religioasă) asupra vieții, care subliniază frumuseţea adevăratei naturi umane și care vede omul ca fiind, în esență, nici mai mult nici mai puțin decât dragoste, în sensul divin al cuvântului. Aceasta este o distanțare față de religiile dominate de vină și un pas spre mesajul transmis de-a lungul secolelor de marii maeştri spirituali. Ei nu s-au asociat cu religii dogmatice, rigide si ierarhizate, bazate pe structuri de putere şi pe ideea de păcat care le-a dat putere asupra credincioșilor. Totuși, până acum, acest (nou) mod de a gândi şi de a practica spiritualitatea pare să ignore în continuare efectele de durată ale copilăriei noastre, deschizând astfel larg ușa celor cinci apărări și durerii pe care ne-o provoacă. 

6. Frica: „Încă mai pot scăpa…“

Apărarea Primară şi celelalte apărări (Falsa Speranță, Falsa Putere și Negarea Nevoilor) se dezvoltă numai odată ce copilul are un anumit nivel de conştiinţă de sine, adică nu înainte de vârsta de un an și jumătate sau doi. Un bebeluș care stă și plânge singur în pătuțul lui nu este capabil încă să gândească „Sunt un bebeluș rău și de aceea nu-mi dă nimeni atenţie când plâng“ (Apărarea Primară). Până la vârsta de doi ani, copilul nu e capabil să se apere într-un mod cognitiv (gândind). Până atunci, singurul lucru care se întâmplă când nevoile sale de bază nu sunt satisfăcute este că se sperie. Un bebeluş care plânge va produce hormonii stresului. Cu cât e lăsat mai mult să plângă singur, cu atât va produce mai mulți hormoni de stres și cu atât mai speriat se va simți. Dacă starea aceasta persistă, pentru că nimeni nu vine să se  îngrijească de nevoile lui, copilul va intra într-o stare de amorţeală care poate fi comparată cu disocierea: nu va mai plânge, indiferent cât de foame, frig sau teamă îi este, indiferent cât e de murdar sau cât de tare îl doare…

Ca adulți, putem recunoaște mecanismul de apărare numit Frică (F) atunci când ne este teamă în situații care nu sunt periculoase.

Exemple de Frică

  • teama de a vorbi in public 
  • teama de merge la o petrecere
  •  teama de a spune ce gândeşti 
  • tendinţa de a evita confruntările 
  • teama de păianjeni, șoareci etc. 
  • teama de a fi singur 
  • teama de a te implica într-o relație etc.

Lista de situații care pot provoca frică, deși nu presupun niciun pericol real, este aproape nesfârşită. Cititorul care doreşte să afle mai multe despre Apărarea Fricii poate citi cartea mea Illusions, unde se vorbeşte pe larg despre ea. Acum însă, cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţinem minte este că temerile nerealiste — iar majoritatea temerilor de care suferim sunt nerealiste, deoarece nu presupun niciun pericol fizic imediat — servesc ca să ne apere de o suferință veche, Atât timp cât există teamă, există iluzia că încă mai putem fugi, încă mai pute scăpa de amenințarea pe care o percepem, Aceasta este o iluzie, deoarece copilul care am fost nu putea fugi de situaţia lui, situația devastatoare pentru el în care nevoile nu-i erau îndeplinite.

Imediat ce simțim frică în lipsa unui pericol fizic imediat, înseamnă că un Simbol ne-a zgândărit vechea suferință. Evităm să simțim această suferință veche, apărându-ne de ea și simțind în loc frică.

În cercul PRI, trasez Frica ca pe un fel de gard de sârmă ghimpată, aflat la granița primei apărări cognitive (Apărarea Primară) și a Conştiinței Infantile. Este ca şi cum Frica funcţionează ca un ultim şi de obicei foarte eficient gard de sârmă ghimpată care ne împiedică să ajungem la Conştiința Infantilă. Frica ne determină să fugim cât ne țin picioarele în direcţia opusă: în mecanismele de apărare noastre, cât mai departe putem de vechea suferință.

Ca și în cazul Apărării Primare, este foarte important să nu simțim frica în sine, gândind (în mod eronat) că aceasta este suferința veche ce trebuie simțită. De fapt, Frica ne apără de suferința veche, nu este suferința în sine! 

În concluzie, există mai multe moduri de a ne apăra de suferințele copilăriei, substituind vechea realitate cu una imaginară: Negarea Nevoilor (NN), Falsa Speranță (ES), Falsa Putere (FP), Apărarea Primară (AP), Frica, Toate sunt numite negare, pentru că natura lor inerentă este de a nega adevărul despre realitatea de altădată pe care am trăit-o, De fiecare dată când ne activăm mecanismele de apărare, înseamnă că suferința veche a fost zgândărită de un Simbol, iar noi ne apărăm ca să nu simțim acea durere, crezând într-o iluzie:

  • Falsa Speranţă: „Pot să capăt ceea ce am nevoie, dacă…“ 
  • Negarea Nevoilor: „Nu-mi pasă/nu-mi trebuie nimic, mi-e bine, totul e bine.”
  • Falsa Putere: „E vina ta, nu eşti bun de nimic, greșeşti etc.“ 
  • Apărarea Primară: „E o problemă cu mine, nu sunt bun de nimic, e vina mea, sunt vinovat, nu voi reuşi, etc.” 
  • Frica: „Încă mai pot scăpa de pericol și căpăta ce am nevoie.” 

Așadar, a ne lăsa dominați de apărări înseamnă a crede într-o iluzie. Credem în ea pentru că atunci când eram copii, nu puteam face față suferinței de a şti adevărul. Dar ca adult, această iluzie:nu face decât să împingă adevărul și mai departe, în spatele unui Zid al Negării tot mai solid, și face tot mai puţin posibilă vindecarea.

[…]

Recunoaşterea mecanismelor de apărare e dificilă, pentru că ele sunt generate la nivel inconştient, un nivel de care, prin definiție, nu suntem conștienți.


Aici se încheie fragmentul din cartea menționată. Dacă dorești să-ți identifici tipul de apărare folosit completeză acest formular.